Când inima începe să bată puternic, când apare amețeala sau senzația că nu ai aer, explicația „este doar anxietate” nu pare deloc liniștitoare.
Și asta pentru că ceea ce simți în corp este real. Inima chiar bate mai repede, mușchii chiar se încordează, respirația se poate modifica.
Și atunci apare o întrebare firească: „Cum poate ceva psihologic să producă simptome fizice atât de puternice?”
Răspunsul începe cu o idee importantă: anxietatea nu se întâmplă doar în minte.
Anxietatea este și o reacție a corpului
Atunci când creierul detectează un posibil pericol, organismul se pregătește să îi facă față. Nu este nevoie ca pericolul să fie unul fizic și nici măcar să fie prezent în acel moment. Este suficientă o situație pe care o anticipezi: o viitoare întâlnire, un examen sau o conversație dificilă.
În momentul în care o situație este evaluată ca amenințătoare, sistemele implicate în răspunsul la stres și pericol pot produce o serie de modificări fiziologice. Organismul se pregătește să reacționeze, iar această reacție are sens atunci când trebuie să ne protejăm. Devine însă foarte neplăcută atunci când apare în timp ce stai la birou, mergi printr-un magazin sau te pregătești de culcare.
Palpitațiile sunt printre simptomele care sperie cel mai mult persoanele cu anxietate. Poți simți că inima bate foarte repede, foarte puternic sau neregulat, iar când observi acest lucru, atenția se mută imediat spre corp. „De ce bate așa?”; „Este normal?”; „Dacă mi se face rău?”; „Dacă este ceva grav?” sunt doar câteva din întrebările care apar automat în aceste momente.
Teama produce și mai multă activare, inima poate bate și mai repede, iar acest lucru pare să confirme gândul inițial: „Știam eu că ceva nu este în regulă.” Astfel poate apărea un cerc în care senzația corporală și interpretarea ei se amplifică reciproc: simt palpitația → o interpretez ca periculoasă → mă sperii → corpul se activează și mai mult → palpitația devine mai intensă. Senzația este reală, dar interpretarea ei nu este întotdeauna corectă.
„Simt că nu pot să respir” O altă senzație frecventă în anxietate este lipsa de aer. Persoana încearcă uneori să inspire cât mai adânc, dar atunci când suntem anxioși, ritmul și profunzimea respirației se pot modifica fără să ne dăm seama.
Dacă respirăm mai repede sau mai profund decât are organismul nevoie în acel moment, echilibrul dintre oxigen și dioxidul de carbon din sânge se poate modifica temporar. Astfel pot apărea: amețeală, furnicături, senzație de cap ușor, tensiune în piept, senzația de irealitate, impresia că nu ai suficient aer. Iar aceste senzații pot fi interpretate ca dovadă că „nu pot respira”, accentuând frica, și astfel cercul continuă.
De aceea, în anxietate, senzația de lipsă de aer nu înseamnă neapărat că organismul nu primește suficient aer.
De ce apare amețeala?
Amețeala este un alt simptom care poate declanșa rapid teama. În timpul unei stări de anxietate intense, modificările respirației, tensiunea musculară, activarea fiziologică și orientarea puternică a atenției spre senzațiile corporale pot contribui la apariția senzației de amețeală sau instabilitate. Iar când începi să verifici permanent dacă amețeala este încă acolo, fiecare mică modificare a corpului devine mai vizibilă. Nu pentru că o inventezi, ci pentru că atenția amplifică ceea ce observăm.
Gândește-te la momentul în care cineva îți spune: „Observă cum simți limba în gură.” Cu câteva secunde înainte probabil nu erai deloc conștient de ea, acum o simți foarte clar. Corpul era acolo și înainte, s-a schimbat atenția.
De ce apar problemele digestive?
Sistemul digestiv și cel nervos comunică în permanență, motiv pentru care emoțiile pot fi resimțite foarte clar în abdomen. Poate ai observat acest lucru înaintea unui examen sau a unei întâlniri importante. Poți simți greață, „fluturi” în stomac, crampe, nevoia urgentă de a merge la toaletă, modificări ale tranzitului sau lipsa poftei de mâncare.
Într-o stare de amenințare percepută, organismul își modifică prioritățile; digestia nu este cea mai urgentă sarcină atunci când corpul crede că trebuie să facă față unui pericol. De aceea, pentru unele persoane, anxietatea se simte în primul rând în stomac.
Tensiunea musculară
Anxietatea nu înseamnă doar panică, ci și o stare de tensiune aproape permanentă: umeri ridicați, maxilar încleștat, presiune în cap, dureri cervicale și imposibilitatea de a te relaxa chiar și în timpul liber. Menținut mult timp în această alertă continuă, organismul se obișnuiește atât de mult cu starea de contracție musculară încât tensiunea dispare din planul conștient. O vei remarca din nou abia în momentul în care începe să doară.
De ce ajungi să îți monitorizezi corpul? Este absolut firesc ca, după câteva experiențe care te-au speriat, să începi să fii atent la orice semn care ar putea anunța un nou episod. Începi să te întrebi constant: „Îmi bate inima normal?”, „Respir cum trebuie?”, „Sunt amețit?”, „De ce simt presiunea asta?”, „Dacă începe iar?”
Această scanare continuă se numește hipervigilență față de senzațiile corporale, iar intenția ei este să te protejeze: mintea ta speră că, detectând pericolul la timp, îl va putea opri. Problema este că această atenție permanentă asupra corpului acționează ca o lupă. Senzații normale, pe care în mod obișnuit le-ai ignora, devin dintr-odată uriașe.
O simplă variație a pulsului, o ușoară amețeală la ridicare, o contractare musculară trecătoare, o modificare a respirației sau un „gol” în stomac atrag imediat atenția. Iar atunci când mintea interpretează greșit aceste senzații firești drept o amenințare, sistemul de alarmă se declanșează instantaneu.
Când corpul devine el însuși sursa fricii
Unul dintre mecanismele cheie care mențin atacurile de panică este momentul în care atenția se mută de la exterior la interior. La început, teama poate fi legată de o anumită situație. Cu timpul, însă, începi să te temi de propriile tale senzații corporale.
Frica inițială („Mi-e teamă să merg acolo”) se transformă rapid în anticipare anxioasă: „Mi-e teamă că o să-mi fie rău”, „Dacă simt din nou palpitațiile?”, „Dacă amețesc?”, „Dacă fac un atac de panică?”.
Pentru a preveni acest lucru, începi să îți scanezi permanent corpul, căutând primele indicii ale unei crize. Într-o astfel de stare de vigilență, o banală creștere a ritmului cardiac este suficientă pentru a declanșa gândul terifiant: „Începe.” Acesta este momentul în care frica de frică ajunge să susțină și să perpetueze întregul ciclu al anxietății.
Dacă simptomele sunt provocate de anxietate, înseamnă că „sunt doar în capul meu”?
Nu. Această formulare este nu doar greșită, ci și sursa a foarte multă confuzie. În realitate, un simptom poate fi declanșat de procese psihologice și, în același timp, să fie o experiență fizică absolut autentică. Emoțiile implică și răspunsuri organismului.
Gândește-te la situații mult mai plăcute: când vezi o persoană de care ești îndrăgostit, inima îți bate mai repede; când ești emoționat, simți „fluturi” în stomac, iar când primești o veste neașteptată, s-ar putea să simți cum îți tremură picioarele. În acele momente nu ne oprim să ne întrebăm dacă aceste reacții sunt „reale”. Știm sigur că sunt. Ei bine, exact același lucru este valabil și în cazul anxietății.
Totuși, nu orice simptom fizic trebuie pus pe seama anxietății
Este foarte important să facem această delimitare. Palpitațiile, amețeala, dificultățile de respirație, durerile în piept sau problemele digestive pot avea, desigur, și cauze medicale. Dacă observi simptome noi, intense sau persistente care te îngrijorează, primul pas corect este o evaluare medicală. Psihoterapia nu o poate înlocui. După ce au fost evaluate și, după caz, excluse cauzele medicale relevante, putem explora în ce măsură anxietatea contribuie la apariția sau intensificarea acestor simptome.
Uneori, problema nu este senzația în sine, ci povestea pe care o construim în jurul ei
Gândește-te la două persoane care experimentează o creștere a pulsului. Una tocmai a urcat niște scări și își continuă ziua fără să bage de seamă. Cealaltă observă imediat și intră în alertă: „Inima bate prea repede… Dacă ceva nu e în regulă? Dacă mi se întâmplă ceva grav?”.
Deși senzația fizică poate fi asemănătoare, modul în care este interpretată poate schimba semnificativ ceea ce urmează. De aceea, în lucrul cu anxietatea, scopul nu este doar să facem senzațiile corporale să dispară, ci să schimbăm acea semnificație alarmantă pe care mintea ta s-a obișnuit să le-o dea.
Ce se poate schimba în psihoterapie?
Scopul nu este să te lupți cu propriul corp pentru a-i bloca reacțiile, la fel cum nu este util nici să înveți să îți repeți mecanic: „Este doar anxietate.” În schimb, în psihoterapie, obiectivul este mai degrabă să explorăm modul în care interpretezi senzațiile corporale și ce anume te sperie atât de mult la ele. Ne uităm la comportamentele de siguranță pe care le folosești, la situațiile pe care ai început să le eviți, la gradul în care îți monitorizezi corpul și la reacția ta în fața incertitudinii. Facem toate acestea pentru a învăța, treptat, că o senzație neplăcută nu semnalează automat un pericol.
În anumite forme de anxietate, și mai ales în atacurile de panică, o parte esențială a procesului terapeutic o reprezintă tocmai schimbarea relației cu aceste reacții fizice pe care ai ajuns să le consideri amenințătoare. Nu obținem acest lucru forțându-le să dispară, ci construind experiențe noi – experiențe în care corpul poate fi ascultat în siguranță, fără ca fiecare modificare a lui să mai fie interpretată drept o urgență.
Corpul nu este dușmanul tău
Când trăiești mult timp cu anxietate, este ușor să ajungi să nu mai ai încredere în propriul corp. Începi să îl verifici, să îl supraveghezi vigilent, să încerci să deții controlul asupra fiecărei senzații și uneori chiar să te temi de ceea ce simți.
Totuși, corpul nu încearcă să îți facă rău. Multe dintre senzațiile anxietății sunt, în esență, efortul unui sistem care încearcă să te protejeze de pericol. Problema intervine abia atunci când acest sistem de alarmă reacționează disproporționat sau când însăși reacția corpului este percepută drept o amenințare majoră.
În final, poate că schimbarea nu începe atunci când corpul tace definitiv. Începe atunci când poți simți o anumită senzație fără să mai simți nevoia de a o transforma, din reflex, într-o catastrofă.
Din seria despre anxietate
Dacă vrei să înțelegi mai bine mecanismele anxietății, poți continua cu:
Anxietatea nu este problema. Este soluția pe care psihicul a găsit-o.
Ce încearcă anxietatea să îți spună?
De ce apare anxietatea chiar și atunci când totul pare să fie în regulă?
Iar în articolul următor vom vorbi despre un mecanism care poate părea paradoxal: Evitarea te ajută să te simți mai bine. Atunci de ce poate menține anxietatea?
Dacă anxietatea, atacurile de panică sau teama de senzațiile corporale au început să îți limiteze viața, psihoterapia te poate ajuta să înțelegi mecanismele care mențin această teamă și să construiești treptat un alt mod de a răspunde la ea.
[Psihoterapie pentru anxietate și atacuri de panică în București și online →]
