Poate că ți s-a întâmplat să te uiți la viața ta și să nu găsești un motiv clar pentru ceea ce simți.
Nu s-a întâmplat nimic rău, nu există un pericol evident, poate ai un loc de muncă stabil, oamenii dragi sunt bine, lucrurile par să meargă normal. Și cu toate astea, corpul tău pare să spună altceva.
Simți o neliniște pe care nu o poți explica, o tensiune care nu dispare. Poate îți simți inima bătând mai repede sau ai senzația că nu poți respira.
Iar mintea începe să caute o explicație: „De ce mă simt așa dacă totul este în regulă?”
Uneori apare și o altă întrebare: „Dacă mă simt atât de rău fără să existe un motiv, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine?”
Nu neapărat.
Pentru a înțelege de ce se întâmplă acest lucru, este important să facem o distincție: anxietatea nu răspunde doar la ceea ce se întâmplă în prezent, ea răspunde și la ceea ce ar putea să se întâmple.
Anxietatea este orientată spre viitor
Frica și anxietatea sunt apropiate, dar nu sunt același lucru.
Frica apare, de regulă, în fața unui pericol perceput ca imediat. Anxietatea însă, poate apărea în fața unui pericol posibil, anticipat sau incert.
Dacă un câine agresiv aleargă spre tine, reacția de teamă are un obiect clar, în anxietate, pericolul poate suna mai degrabă așa:
„Dacă se întâmplă ceva?” ; „Dacă nu mă descurc?”; „Dacă pierd controlul?”; Dacă senzația aceasta înseamnă că am ceva grav?”; „Dacă fac o greșeală?”; „Dacă lucrurile nu vor rămâne bine?”
De aceea, poți fi în siguranță în momentul prezent și, în același timp, să simți anxietate.
Pentru că mintea nu reacționează numai la ceea ce este, ci încearcă permanent să anticipeze și ceea ce ar putea fi.
„Dar eu nu mă gândesc la nimic rău”, aici lucrurile devin și mai interesante.
Pentru că anxietatea nu începe întotdeauna cu un gând conștient.
Uneori observi mai întâi corpul: o tensiune în piept, un nod în gât, un gol în stomac, o amețeală, o stare de agitație, o senzație greu de definit că „ceva nu este în regulă”.
Abia după aceea mintea încearcă să explice ce se întâmplă și poate apărea un cerc: simt ceva → mă întreb de ce simt asta → mă îngrijorează senzația → devin și mai atent la ea → senzația devine și mai puternică.
În acel moment, faptul că nu găsești o explicație poate deveni o sursă de anxietate.
„Dacă nu știu de ce mă simt așa, cum pot să mă asigur că sunt bine?”
Creierul nostru preferă uneori o alarmă falsă
Rolul sistemului nostru de apărare este să detecteze rapid posibilitatea unui pericol și să ne pregătească să reacționăm.
Din această perspectivă, o alarmă care se declanșează uneori inutil poate fi mai puțin costisitoare decât una care nu se declanșează atunci când pericolul este real.
Problema apare atunci când alarma devine prea sensibilă. Imaginează-ți un detector de fum, el este util atunci când detectează un incendiu. Dar dacă începe să sune de fiecare dată când faci pâine prăjită, problema nu este că detectorul „vrea să îți facă rău”. El încearcă să îndeplinească exact funcția pentru care a fost construit.
Doar că reacționează la prea multe semnale ca și cum ar anunța un incendiu. Ceva asemănător se poate întâmpla în anxietate.
Un e-mail de la șef poate deveni: „Sigur am făcut ceva greșit.” O persoană apropiată care nu răspunde câteva ore: „S-a întâmplat ceva.” O palpitație: „Dacă am o problemă cu inima?”. O greșeală minoră: „Dacă ceilalți își schimbă părerea despre mine?”
Asta nu înseamnă că persoana alege în mod conștient să gândească negativ.
Înseamnă că sistemul său de detectare a pericolului acordă o importanță foarte mare informațiilor care ar putea indica o amenințare.
Când ai trăit mult timp în alertă, liniștea nu oprește automat alarma
Experiențele noastre contribuie la felul în care învățăm ce este periculos și ce este sigur.
Dacă ai trecut prin perioade în care trebuia să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, este posibil să fi devenit foarte bun la detectarea schimbărilor.
Această capacitate poate să fi fost cândva utilă, ar ceea ce a fost învățat nu dispare automat în momentul în care contextul devine mai sigur.
Uneori, organismul continuă să verifice: „Este într-adevăr sigur?”
Este important însă să nu transformăm această explicație într-o regulă universală.
Nu orice persoană care trăiește anxietate a trecut printr-o traumă și nu orice anxietate ascunde obligatoriu un eveniment din copilărie.
Anxietatea este influențată de mai mulți factori: vulnerabilitatea biologică, temperamentul, experiențele de viață, stresul actual, modul în care interpretăm senzațiile și situațiile, comportamentele de evitare și felul în care am învățat să răspundem la incertitudine.
De aceea, întrebarea utilă nu este întotdeauna: „Ce traumă a provocat anxietatea mea?”.
Uneori este mai potrivit să ne întrebăm: „Ce anume face ca sistemul meu de alarmă să rămână activ?”
Un rol important îl are incertitudinea
Pentru multe persoane cu anxietate, dificultatea nu este numai posibilitatea ca ceva rău să se întâmple, ci faptul că nu pot ști cu certitudine că nu se va întâmpla.
Și atunci apare nevoia de a verifica.
Să cauți pe internet ce înseamnă simptomul pe care tocmai l-ai simțit.
Să întrebi pe cineva: „Sigur nu te-ai supărat?”
Să repeți mental o conversație pentru a verifica dacă ai spus ceva nepotrivit, sau să pregătești în minte toate scenariile posibile.
Uneori încerci să controlezi cât mai multe lucruri pentru ca nimic neașteptat să nu se întâmple.
Toate acestea au o logică, încearcă să creeze siguranță. Problema este că siguranța obținută astfel durează adesea foarte puțin. Ai primit confirmarea că totul este bine, te liniștești. Apoi apare un nou „dar dacă…?”. Și ciclul începe din nou…
De ce nu este suficient să îți spui „nu am niciun motiv să fiu anxios”?
Pentru că raționamentul și reacția de alarmă nu funcționează întotdeauna sincron.
Poți să știi că avionul este unul dintre cele mai sigure mijloace de transport și să simți panică atunci când se închid ușile.
Poți să știi că o palpitație poate apărea din multe cauze inofensive și totuși să simți imediat pericol.
Poți să știi că ai pregătit foarte bine o prezentare și să îți tremure mâinile înainte să vorbești.
Informația rațională contează, dar uneori sistemul nostru de alarmă are nevoie de mai mult decât de explicații pentru a învăța că poate tolera situația.
Are nevoie și de experiențe repetate de siguranță și de capacitatea de a rămâne în contact cu incertitudinea fără a încerca permanent să o elimine.
Uneori încercarea de a scăpa de anxietate ajunge să o mențină
Când o stare este neplăcută, este firesc să încercăm să o oprim. Problema este că unele dintre lucrurile care reduc anxietatea imediat, pot transmite mesajul că pericolul a fost real.
Ai anxietate într-un magazin aglomerat și ieși imediat, te liniștești, dar data viitoare, creierul poate crede: „Am fost în siguranță pentru că am ieșit.” Nu: „Am fost în siguranță chiar dacă am rămas.”
Eviți să iei cuvântul într-o ședință pentru că îți este teamă că vei fi judecat. Anxietatea scade, dar nu ai ocazia să descoperi ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi vorbit. Astfel, evitarea poate funcționa foarte bine pe termen scurt și, paradoxal, poate contribui la menținerea anxietății pe termen lung.
Vom vorbi mai mult despre acest mecanism într-un articol următor.
Atunci când totul pare bine, dar tu nu te simți bine
Poate că aici merită schimbată puțin întrebarea. În loc de: „De ce am anxietate dacă nu există niciun motiv?” poți încerca: „La ce posibil pericol reacționează mintea sau corpul meu în acest moment?”
Facem asta nu pentru a demonstra că pericolul există, ci pentru a deveni curios față de ceea ce se întâmplă. Poate este teama că vei pierde ceva ce ai, poate este incertitudinea, poate este o senzație corporală pe care ai interpretat-o ca fiind periculoasă. Poate este presiunea de a face lucrurile perfect sau este anticiparea unei respingeri.
Este foarte posibil să nu găsești imediat o explicație și acest lucru este în regulă.
Nu trebuie să descoperi o cauză ascunsă pentru fiecare episod de anxietate pentru a putea lucra cu el.
Anxietatea nu înseamnă că pericolul este real
Aceasta este poate una dintre cele mai importante diferențe: Anxietatea este o experiență reală, pericolul anticipat nu este neapărat real.
Palpitațiile sunt reale, tensiunea musculară este reală, frica este reală.
Gândurile sunt reale ca experiență psihică, dar ele nu reprezintă automat dovezi că scenariul de care te temi se va întâmpla.
Poți simți pericol fără să fii în pericol.
Ce se poate schimba în psihoterapie?
Scopul psihoterapiei nu este neapărat să ajungi să nu mai simți niciodată anxietate. Anxietatea face parte din repertoriul normal al emoțiilor umane și are o funcție adaptativă.
Schimbarea poate însemna altceva. Să începi să recunoști mai repede când sistemul tău de alarmă interpretează incertitudinea ca pericol. Să observi gândurile anxioase fără să fii obligat să le tratezi ca pe niște predicții.
Să înțelegi ce comportamente îți oferă liniștire pe termen scurt, dar mențin problema pe termen lung. Să tolerezi treptat senzațiile și situațiile pe care înainte trebuia să le eviți.
Să poți face diferența între „simt că nu sunt în siguranță” și „nu sunt în siguranță”. Și, treptat, să nu mai fie nevoie să îți organizezi viața în jurul evitării anxietății.
Dacă te confrunți frecvent cu anxietate, atacuri de panică, îngrijorare persistentă sau evitare și simți că acestea încep să îți limiteze viața, psihoterapia poate fi un spațiu în care să înțelegi mecanismele care mențin anxietatea și să lucrezi cu ele într-un mod adaptat experienței tale.
[Psihoterapie pentru anxietate și atacuri de panică în București și online →]
Din seria despre anxietate
Dacă ai ajuns direct la acest articol, poți citi și:
Anxietatea nu este problema. Este soluția pe care psihicul a găsit-o
