Trăim într-o epocă în care dezvoltarea personală a devenit o industrie de sine stătătoare. Cărțile de self-help se vând în milioane de exemplare, promițând schimbări rapide, claritate emoțională și rețete de fericire accesibile oricui. Deși lectura acestor materiale poate fi valoroasă, apare tot mai frecvent un fenomen îngrijorător: înlocuirea sprijinului specializat cu lectura compulsivă și încrederea excesivă în propriile interpretări psihologice.
Cărțile de self-help: instrumente utile, dar limitate
Nu e nimic greșit în a căuta inspirație în paginile unei cărți. De fapt, multe persoane pornesc pe drumul autocunoașterii tocmai în urma unui pasaj care a atins ceva profund în ele.
Cărțile de self-help pot:
- oferi concepte accesibile despre emoții și relații,
- încuraja introspecția,
- normaliza anumite experiențe,
- sprijini între ședințele de terapie.
Însă aceste beneficii apar doar atunci când lectura e însoțită de reflecție conștientă și, ideal, de un dialog terapeutic. În lipsa acestuia, apare riscul de autosuficiență și de evitare a contactului real cu propriile emoții.
Capcana autosuficienței: „Mă pot repara singur(ă)”
Unul dintre cele mai comune mituri întâlnite în cabinet este acela că, dacă citești suficient, „înțelegi tot” și, prin urmare, n-ai nevoie de terapie. În realitate, înțelegerea cognitivă nu este același lucru cu procesarea emoțională. Poți citi despre traumă, despre atașament sau despre burnout, dar asta nu înseamnă că durerea ta s-a diminuat sau că ai înțeles cum se manifestă toate acestea în propria ta viață.
Uneori, această autosuficiență este o formă de evitare. Ne este teamă să fim vulnerabili în fața cuiva. Sau credem că a cere ajutor e un semn de slăbiciune. Alteori, ne simțim mai în control când citim și rămânem „în cap”, fără să coborâm în zonele dureroase ale sufletului.
Pericolul autodiagnosticării
Accesul larg la informații psihologice ne poate păcăli în a crede că știm exact ce „avem”. Mulți oameni ajung să-și pună singuri etichete: „cred că am anxietate generalizată”, „parcă am toate simptomele unui narcisic”, „sunt sigur(ă) că am ADHD”.
Deși e important să ne documentăm, autodiagnosticarea poate avea consecințe serioase:
- creează etichete rigide, care limitează schimbarea și creșterea;
- ne face să ignorăm alte cauze relevante pentru starea noastră emoțională;
- ne duce spre tratamente nepotrivite sau spre autoizolare;
- alimentează anxietatea și sentimentul de „sunt stricat(ă) și nu se poate face nimic”.
Psihodiagnosticul nu înseamnă doar bifarea unor simptome dintr-o listă. El presupune o înțelegere profundă a contextului de viață, a istoricului personal și a impactului asupra funcționării zilnice. Iar toate acestea se explorează cel mai bine într-un spațiu de siguranță, alături de un specialist.
De ce să apelezi la un psiholog
Relația terapeutică este mai mult decât o conversație sau un schimb de informații. Este un spațiu în care ești văzut(ă), auzit(ă) și susținut(ă) în procesul tău unic. Aici nu primești rețete universale, ci un cadru personalizat, adaptat nevoilor și ritmului tău.
Un psiholog nu îți spune cine ești – te ajută să descoperi cine ești dincolo de frici, convingeri limitative și mecanisme de apărare.
Cărțile de self-help pot fi un sprijin frumos, dar nu sunt un substitut pentru psihoterapie. Dacă simți că ai ajuns într-un punct în care cititul nu mai aduce claritate, ci confuzie, poate că e momentul să cauți sprijin. Să ceri ajutor nu este un semn că ai eșuat, ci o formă profundă de grijă față de tine.
